Urme șterse

 Scrii tu pentru mine, peniță. Lăcrimezi tu pentru ochiul meu stâng, cel rămas fără nume lângă ochiul meu drept ce deja a lăcrimat și a lunecat într-o fotografie din profil, luminat de lampă.

A trebuit să revină toamna, ca să revin în trup. Anotimpul de speriat al dovlecilor scobiți, decupați, cu lumânare înăuntru, ce umblă pe stradă ascultând mereu aceleași trei sute nouăzeci și cinci de piese muzicale, pregătite de Spotify.

Eu sunt toamna, tu ești pereții boltiți, nesfârșiți, nedimensionali ai bulei de săpun, tapetată cu chipul claie peste grămadă, ochiform.

Dacă e nevoie, las telefonul deschis. Prin deschidere va pătrunde în el toamna.

Mă târăsc ca un șarpe ce lasă dâre de întrebări peste urma ștearsă a altor șerpi. Ștearsă, fiindcă niciodată n-a fost.

Abia că îndur clipa asta ce nu va curge, îngreunată de tânjirea de a fi din nou inocent și de a nu mai cunoaște nimic din ceea ce am întrebat și am aflat.

Imaginația morbidă, umplând spațiul lăsat gol de inacțiune.

Bartelby & Co.

Ileana Scipione, traducătoarea, avea dreptate în prefața cărții: îți dă poftă de citit (pe unii dintre autorii inventariați de Vila-Matas)! Gâdilă curiozitatea. 

Te învață cum să faci să nu scrii (metode și pretexte de a nu scrie) și cum să dai un sens cât mai bogat nescrisului. Și să eviți sentimentul de vinovăție, să scapi de obsesia neîmplinirii - scriind în cap. Sau devenind tu opera. Ambulantă.

Ca paranteză: sunt sătul de insinuările și “sentințele” celor ce vor să legifereze că după Musil nu s-a mai scris nimic de valoare. Chestia asta, deși vrea să treacă drept “standard înalt”, e de fapt dovada unei îngustimi deloc măgulitoare pentru cine o împrăștie de colo-colo.

E ca-n cazul muzicii: dacă îți place cu adevărat muzica, ești capabil să cauți avid, să asculți și să asimilezi mai multe stiluri muzicale. Dacă ești doar un snob, îți place doar Mahler și, în plus, îți pui la punct un discurs tâmpit prin care îi “desființezi” pe toți ceilalți. 

Oamenii realmente binecuvântați se pot bucura atât de muzica techno cât și de Satie. La fel, cititorii împătimiți. 

Hiperintelectualizarea și snobificarea actului lecturii e de domeniul idioțeniei savante!

Parisul nu are sfârșit (Enrique Vila-Matas)

Cartea asta este ca un “film de citit”.

O carte (nu știu dacă-i chiar roman) despre un tânăr care acum nu mai e tânăr și care, cândva, la

Paris, încercase să devină scriitor, simulând că deja era un scriitor — adoptând gestica și recuzita specifice (în opinia lui) unui scriitor, iar acum, nemaifiind tânăr, dar fiind scriitor, scrie o carte despre hazardul de a deveni un scriitor.

Dar să nu mă credeți pe cuvânt.

Foarte antrenantă și foarte “altceva” (decât consumați de obicei). Îndrăzneț - la vremea apariției cărții - pariul editurii RAO.

Fiesta

 Restul eram eu și mai era festa jucată de psihic în pragul toamnei, când confunzi cu ușurință vântul printre frunze cu picăturile de ploaie și te surprinzi sperând că-ți va ploua peste amintiri.

Zile calde, una egală cu cealaltă. Timp în suspensie, înainte să cadă totul în uitare.

Treaba cu anotimpurile era doar un soi de convenție. Ne plângem acum că ele nu mai există, dar toamna vine negreșit, frunzele în rugină, chelirea copacilor. Iarna, și ea, mereu prezentă la apel (dacă nu cu zăpadă, cu frig și întunecime). De vară, de să mai zic? Primăvara e o tranziție și așa a fost mereu. Durata celorlalte anotimpuri a fost dintotdeauna mai precisă. Primăvara poate fi scurtă, lungă sau deloc.

Ruhige Nervosität

 Mă întreb cu seriozitate dacă o să mai aduc la final, a doua oară, lectura seriei timpului pierdut și regăsit a lui Proust. Nu mă mai prea seduce.

Propozițiile unei vieți. Subiect, predicat. Câteodată, mă încântă să mă recitesc. De multe ori, mă jenează. Timp agățat. Pagini aspre sau moi și fine de caiet. Îmi place să-mi notez toate prostioarele, de unele mă rușinez peste ani și le șterg, altele îmi vor fi de folos pentru limpezire.

Propozițiile sunt lucrușoarele mele, averea mea. Ladă de zestre. Legături de scrisori netrimise.

Mintea poruncește trupului să-și încetinească funcțiile, de aici părerea de prostire, de gol în cap. Nici muzica Spotify nu mă ajută - sună ca un Te Deum.

Ultima oară când am plonjat într-un lac de sudoare... Ați înotat vreodată într-un lac de sudoare? Sudori și sudoare - țării cât mai multe șantiere!

Ce bine te căcai de la vinul sulfuros făcut la Deal! Doar te așezai pe vine și căcatul ieșea ca atras de un puternic magnet. Femeile calculate din fire sunt mai puțin predispuse să sufere de calculi renali.

Juan Carlos Onetti - Despărțiri

 Literatură intimidant de bună. Psihedelic, valsul frazelor.

Lumea lui Onetti pulsează claustrată într-o boabă aurie de strugure. Sau într-una de chihlimbar, din care, transparent, limpede, este doar miezul său inaccesibil, căci - înspre marginile ei - lumea lui Onetti se obscurizează de la depunerile reziduurilor de senzualitate și poezie.

Joan Didion — Nopți albastre

 Durerea ce se ițește de după icnetul frazelor scurte, poticnite, minimaliste, deposedate (unele) de verb, de predicat… Repetiții și reveniri ca niște incantații, mantre. Durerea mușcată de limbă. Limba înghițită de durere. Și un substrat de părere de rău pentru sine însăși. 

Admirabil, în memorialistica lui Joan Didion, este și acest detaliu: nu-i este rușine să-i fie dor de femeia-care-a-fost ori să-și exhibe în ochii cititorului teama paralizantă că, într-o zi, nici ea nu va mai fi. După ce a pierdut Totul, J.D. și-a dat seama că (scandalos pentru unii, apologeți ai doliului definitiv, obligatoriu) ceea ce i-a mai rămas — deopotrivă: dar, har & pedeapsă — sunt scrisul și faptul că trăiește.

Dragostea ei de viață, altădată impetuoasă - așa ciobită și reconstituită arheologic cum îi este acum, și spaima - mărturisită prin risipă de eufemisme și ocolișuri - de posibilul Nimic de apoi…

Aș fi citit și 500 de pagini, și mai multe, compuse în acest stil economicos, în acest ritm al du-te-vino-ului între trecut și prezent! Didion, făcându-și planuri de trecut, pentru a nu fi nevoită să privească în ochi viitorul, nici chiar prezentul.

Scriitură de o eleganță zdrobitoare, de care Didion se agață pentru a se simți utilă sieși, spiralând în jurul temei morții, atentă la pașii pe care-i face, ca într-un vals executat pe buza prăpastiei, sub amenințarea hăului.

_____________________

P.S. Am remarcat în “recenziile” anglofone la această carte de “memorii” insinuându-se otrava stângismului de modă nouă, stalinismul corectitudinii politice, ce infectează recent mai toate opiniile exprimate public. Disprețul nedisimulat al acestor coate-goale de pe GR pentru “albitatea” lui Didion, pentru “privilegiile” ei de “castă”, de clasă și de rasă, influențează - corupe - părerile despre carte ale dobitocilor. De parcă suferința pierderii (+ spaima de bătrânețe) nu ar mai suferință dacă ești alb, catolic, faimos & înstărit… Nerozii ăștia au “confiscat” până si dreptul la durere, legând-o strict de culoarea pielii sau de gen. Dezgustător!

firimitologie

 Această tristă tradiție ce „poruncește” fetelor în plină dezvoltare să se cocoșeze, pliate asupra propriului trup, când încep să le crească sânii.

Evgheni Vodolazkin, Laur. „Vasile cel Mare a spus: neprihănirea, dacă e la bătrânețe, nu e neprihănire, e slăbire a poftelor.”

Dacă filmul sau serialul e prost, dar eu perseverez în a mă uita mai departe, pe la seria a doua, așa, mă surprind deja „atașat” de personaje, vreau să le cunosc soarta, în ciuda întorsăturilor mediocre de situație, a scenaristicii de începători.

O protagonistă (frumoasă) e bună și proastă, cealaltă protagonistă frumoasă are ceva șiretenie în ea, trăsătură ce ar putea fi confundată cu inteligența, dar e tot proastă.

Fiind prost întreg filmul, ieșirile din scenă - după rostirea unei replici dramatice ori când personajul a realizat că a comis o boacănă - musai să fie intempestive. Se întorc pe călcâie și ies. Dacă se poate, alergând. Dacă e o femeie pe tocuri (că așa e în telenovele), iese în pas alert, sacadat, scuturată toată de pașii repezi pe care-i face.

August, până când nu mai au

 La despărțirea de august, nervozitate, iritabilitate. Augustul a ales ca ultimele sale trei-patru zile să fie marcate de caniculă, stau în cază, nădușeală, două păhărele de whisky nu fac cât două de țuică. Abia dacă le simt - parfumul de caramel al băuturii scoțiene iese pe nas, nu pute, ce-i drept, ca țuica, nici același efect nu-l are. Îl bei și te îmbraci cu gustul ăsta ca de prăjitură.

Sunt plin de cuvinte, de subiecte de care n-apuc să mă apropii, nu pot avea alte preocupări până nu epuizez ce e în mine, până nu obosesc suspiciunile și deruta. Căldura nu mă ajută. Doar maioul mi-e alb.

Clopotele frumos răsunătoare - catolice, bineînțeles, cheamă la prânzit. Oamenii, îmi închipui, ies cu pași mari și rari din biserică, se despart pe trepte, se salută cu un zâmbet, se simt mai buni, se îndreaptă spre casă, ținând de bunătatea aia ca de-o lumânare-n vânt.

Muzică pe texte de Tudor Arghezi.

Ceilalți e eu

 M-am visat acasă, o casă mai veche, în care îmi băltea tinerețea. Ineu, arșița scotea toate mirosurile din toate lucrurile și dădea vara pe la subțiori cu ele. Puțea a vară încinsă, a sex incomplet uscat.

Afară, caniculă - anunță știrile, aplicația, vântul suflă (nu rece), învolburând vârfurile încoronate ale copacilor din spatele blocului.

Aud pași prăbușindu-se repezi și artimici pe scări. Nu mă ridic să văd cine e - cine coboară așa, într-o totală lipsă de respect pentru liniștea altora - fiindcă știu cine e: fata-catâr, mârțoaga, coșuri pe obraji și pe spate și, mai mult ca sigur, pe buci, n-aș vrea să i le văd, aș da orice să nu i le văd.

Megalomania persecuției

 Să citesc ceva cu iz religios, caut Laur și încep să întorc paginile. Îl citesc cu circumspecție, pregătit să-l abandonez la primul derapaj ce m-ar contraria.

Mi se parecă aud un ciripit molcom, afară, printre gemetele muribunde ale mașinilor, dar nu mă opresc din scrijelit (zgomotul peniței pe hârtia aspră).

„Căderea adamică” în căcat. Căcatul primordial. Cele 7 căcate capitale. Unul dintre capitale este Bucureștiul.

Zorii cenușii, răcoarea și relativa liniște a cartierului. Zgomot de uși trântite în tăcere, încruntarea gurilor pungite.

În crucea nopții, eu - gândul cuiva. Câtă melancolie în această megalomanie...

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul îl suspectez cu seriozitate că fusese unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O evadare facilă din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului venit dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc

 Îmi amintesc de canapeaua aia galben-pestriță din „casa cealaltă”, spațiul sacru în care eu mă muram în așteptarea unei maturizări care nu mai venea.

Nici măcar nu-s sigur că existase vreo așteptare a maturizării sau o inventez eu acum.

M-am grăbit scriind - așa se întâmplă când asociezi liber, notezi vrute și nevrute, ideal ar fi să nu presupui, ci să-ți amintești fapte brute, să lași interpretarea pentru mai târziu, nu să te autosabotezi împotmolindu-te în analize premature, aduse în prim-plan înainte de a-ți fi dus la capăt rememorarea.

Așadar, nu era vorba de nici o așteptare de a deveni un adult. Credeam că am stabilit mai devreme că aveam oroare de a deveni adult, nu pentru că m-aș fi temut (ca acum) de bătrânețe ori de moarte, mă temeam de ceea ce doar bănuiam că însemna să fiu adult - seriozitate, responsabilități casnice. Îmi imaginam că-i musai să câștig mai mult, ca să fiu primit în rândul adulților, altfel cum mi-aș fi putut plăti membership-ul?

N-aveam bani, n-aveam o meserie acătării, mă țineam coadă dupa părinți, trecut binișor de 25 de primăveri.

Dezamăgit de toți și de toate, hotărâsem să nu mai cresc. Nu fusese o decizie luată conștient, cu capul pe umeri, ci un fel de înghețare reflexă a timpului psihic.

De unde și furia mea, când îmi veneau prietenii în vizită. Deseori, mă trezeau din somn sau soseau când prânzeam și, cum eram zgârcit cu mâncarea (niciodată nu părea destulă), nu voiam s-o împart cu ei, dar o împărțeam, până la urmă, le cedam bucăturile ce mi s-ar fi cuvenit mie.

Mă întrerupeau de la ce? Din somnul meu depresiv, îndelung, din fiecare după-amiază - căci de multe ori când mă gândesc la anii aceia, nu știu exact care ani, am impresia că dormeam în continuu, că i-am dormit pe toți, cu unele treziri scurte și neplăcute.

În tot cazul, somnul era o constantă a acelor ani obscuri, a acelei veri neîntrerupte, ani adunați acum într-un ghem de nedescâlcit pentru mine.

Multi vocati

 Timpul pe care-l evoc aici e unul păstos ca somnul de după-amiaza și ca visele mele din „casa cealaltă” - locul meu favorit, vara, pentru audiențe. Aveam acolo canapea, fotolii, măsuță, dar de multe ori mă așezam pe jos.

După câteva minute ucigașe, de la luarea în primire a oaspetelui, mă adaptam, mă resemnam, restabileam contactul cu realitatea și intram în atmosfera aproape firească a unei vizite și-n pielea falsă a unei gazde (nu eram, de fapt, nici un fel de gazdă, eu n-aveam nimic, totul era al părinților).

Realitatea e că nu prea citeam. Mai mult zăceam în letargie, stors de căldură, sufocat de aerul închis și obosit de cele 12-16 pagini ale cotidianului Adevărul.

Pot bănui că „întindeam” o mulțime de timp câte o carte - o citeam intens, o lăsam să mă transforme lent la interior, fermenta în mine, o discutam, o recomandam tuturor. Aproape că învățam cărțile, atât de adâncit eram în ele. Departe, cititul sportiv de mai târziu.