Ani

 Yasmina Reza - „În unele zile, când mă trezesc, vârsta îmi sare la gât.”

Pixelii realității

 Atenția la detalii - o tristă încercare de a ne adapta mai bine lumii ce, într-un final, ne amplifică inadaptarea prin perceperea acută a unor amănunte care ajung să facă imposibilă amăgirea de sine.

Nu mai poate fi muzeificat cineva văzut în curul gol; nu poți sanctifica un om în care, la un moment dat, ai zărit Diavolul.

Distanța față de evenimentele istorice le muzeifică, în schimb, și scoate la înaintare exclusiv virtuțile acestora. La fel, și pe acelea ale protagoniștilor lor. Odată ce au trecut două secole peste „episodul Napoleon”, împăratul nu mai este înțeles ca un criminal în masă, ci un vizionar, inițiator al lumii moderne. Numărul cadavrelor presărate de el și de oastea sa, de delirul lui, de-a lungul Europei trece în plan secund. Despre acele cadavre, soldați sacrificați pentru o idee megalomană, se vorbește azi statistic, cu un eventual oftat, cât să se observe că ne pasă, iar prim-planul este confiscat de codurile naopeoniene, de „eliberarea popoarelor”, de glorie și vitejie, de charisma lui în fața armatelor, insușirea lui de a mobiliza și a motiva mulțimi cu câteva cuvinte bine ticluite.

Nu mai contează că Napoleon a umplut Europa de bastarzi, orfani, femei violate, teroare și privațiuni, amărăciune. Importantă pentru populime este „măreția visului” lui Napoleon. Cadavrele-s eșafodajul acelui „vis”...

Când ajungi să vezi totul în amănunt, și nu ansamblu - să nu-ți mai scape nici o tresărire, nici o ezitare, o umbră ironică - sfârșești prin a nu mai vedea nimic, vezi doar pixelii realității.

Tata, în vis

 M-am împrietenit cu tata, în vis. L-am luat cu mine pentru a-i arăta trecutul unei construcții, arheologia unei reînnoiri. Muzeul emoțiilor mele. Izvorul deciziilor.

Ne-am dat mâna, palma lui era uscată, cum o știam, dar delicată ca feeling - uscăciunea o moștenesc palmele mele, mai puțin asprimea lor.

Am băut cu tata. El - țuica lui. Eu - xanax dulce, luat cu pumnul și surplusul scuipat înapoi în palmă, pentru mai târziu.

Mă simțeam încurcat, dar nu strivit, de prezența lui. Eram serios și extrem de acolo.

Saroyan - arta de a spune o poveste

Cândva, am pomenit despre istorisirile evreiești - cât de limpede-s scrise și ce tâlcuri ascunse sau vizibile pot avea!

Poveștile armenilor nu-s mai prejos! Dovada stă într-însăși selecția asta din opera inepuizabilului Saroyan.

Încă de la primele rânduri, deși scrie cât se poate de modern, se remarcă însușirea excepțională a scriitorului de a păstra o anumită conexiune cu modul tradițional de a povesti al strămoșilor săi.

•••

Tânărul neînfricat de la trapezul zburător…, William Saroyan//ed. Litera, 2017

Camilo José Cela

O carte fabuloasă a cărei lectură o amân prostește de ani de zile!

Romanul ăsta, ca zumzetul și forfota unui stup, este străbătut de o ironie metalică al cărei gust pe unii (unele) ar putea să-i supere ca și când le-ar fi direct adresată. Asta-mi place să-mi închipui: cum niște inși care se încăpățânează să citească (deși nu pricep mare lucru din cărți) se simt deranjați de atitudinea dizolvantă a autorului.

Romanul este inclasabil. Vecin, probabil, cu Daniil Harms, cu Bruno Schulz și cu suprarealiștii - dar cu un plus de rigoare și deșteptăciune; fără acele gratuități lingvistico-imagistice, comise de dadaiști și suprarealiști doar ca să epateze.

“Stupul” mi-a retrezit curata bucurie a lecturii. N-am simțit că aș fi fost condus înspre nisipurile mișcătoare și cleioase ale vreunei viziuni ideologice (ca, recent, cu Llosa ori cu R. Piglia), amestecată ticălos cu ficțiunea și cu talentul autorului pentru a face cartea, dacă nu mai digerabilă, atunci mai căutată, mai generatoare de sentimente snoabe în cititor.

Drame personale, decizii de viață stupide ce se întorc contra omului, jocuri serioase ce sfârșesc prost - asta vreau să citesc în beletristică. Nu despre colonialism. Nu despre efectele inegalitare ale capitalismului.

Vreau (să citesc) autori care să fie vizibil convinși că omul este cel care își “face” soarta. Îmi repugnă cei care le pun pe toate (relele) pe seama mediului și a nedreptății sociale.

Pe când mă credeam împotmolit în lecturi “așa și așa”, iată-mă tonifiat cu C.J. Cela…

Vara - mode d'emploi

 Modul atent în care se neglijează fetele deîndată ce se lasă căldura cea groasă a orașelor betonate, cum ies afară, pe stradă, după pâine, cu hainele de casă boțite, pantalonii foarte scurți până-n curbura bucii, cu care și dorm, tricou acordeonizat de atâta purtare, cu sânii tresăltând liberi pe sub pânza rărită ce mai mult dezvăluie decât ascunde. Șlapi, și degetele de la picioare cu unghii făcute și decojite de săptămâna trecută.

Acasă*

Cartea asta stă fără complexe pe raftul marelui roman american! Vecin de glorie cu J.C. Oates, cu Toni Morrison, Carson McCullers, Flannery  O’Connor etc. O carte grozavă. 

Ar putea determina orice cititor să se rușineze de cărțile de umplutură citite până la Acasă.

Nu-s lămurit ce-i lipsea romanului (în concepția juriului) ca să primească National Book Award. Sunt curios cu ce a fost mai bună “Shadow Country” de Matthiessen - premiatul acelui an.

Bineînțeles, casa de Acasă e personajul central al romanului. Locul mitic, contaminat cu dor & eterna ranchiună familială, nemesisul tuturor înstrăinaților. Un spațiu sacru ce te cheamă într-însul cu glas mieros, ca să te protejeze și să te oprime discret, deopotrivă.

———————

* https://www.litera.ro/acasa-afcpt173

Omul decent

 Omul decent este, de fapt, o sumă a timorărilor la care a fost supus. Nu-i doar efectul unei educații alese. E și multă frică, și un „respect” superstițios (față de autorități închipuite) în decență. E anxietate, e teama de a îndrăzni forțarea convențiilor și de a pierde, astfel, afecțiunea părinților simbolici.

Nu ieșeam din cuvântul lor, dar compensarea a venit din lumea paralelă pe care mi-am creat-o, acolo unde indecența înnăscută îmi era mai puțin gâtuită. 

Pentru mine, chiar și o discuție „decentă” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru toată lumea, ci acea discuție din care îți extragi maximumul de satisfacție și în cursul căreia încalci toate limitele cenzurii de sine, abordând orice subiect (intim), trecând peste tabuuri, scandalizând. Excluzându-i pe cei ce stau cu tine la masă, insulți cât cuprinde.

În tinerețe, la un pahar, le propuneam prietenilor să vorbim deschis despre toate, inclusiv despre procesul defecației. Ziceam că prietenii trebuie să_și mărturisească între ei totul, să se expună pe masă unii altora, până la os. Totala dezosare.

Până și-n aviditatea cu care citeam mustea multă indecență, o căutare neostoită a acesteia. Intuiam corect, cu puținătatea experienței mele de adolescent întârziat, că numai un cutremur m-ar putea extrage din colțul de pedeapsă, din ungherul psihic în care mă simțeam înghesuit.

Cel mai iubit dintre pământeni*, vol. 3

Cu toate că dragoste e, nimic nu e (în spatele ei ori în urma ei). Dragostea e ca ochiul unui ciclon. Ceea ce se învârtejește în jurul ochiului are implicații mai mari decât însuși ochiul. Iubirea antrenează în furia ei mai mult decât poate duce și mai mult decât ea însăși semnifică.

Pare să susțină Marin Preda - și înclin să fiu de acord cu el - că tentația dezastrului stă pitită în chiar condiția noastră. Dramele personale le întrec pe cele istorice și, în mod cert, pe cele de ordin ideologic. Pace sau război, comunism sau liberalism, omul suferă cumplit din dragoste, autoamăgit ori dezamăgit de semeni. În cele mai multe rânduri, cu voia sa.

____________

* Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, ed. Jurnalul național

Marele experiment*

N-am ce să adaug de la mine ca să fac să arate mai bine decât arată deja o colecție de povestiri de cinci stele. Totul e dozat până-n pragul perfecțiunii - dialoguri, adâncimea caracterelor. Un hohot mut de râs și o satisfacție abia ascunsă par să fi pus stăpânire pe autor cât timp a scris despre acești ghinioniști sărmani cu duhul.

Eugenides este unul dintre alter ego-urile mele americane (alături de P. Roth, Updike și alți câțiva). 

Moderat incorect politic, sarcastic și, deci, destul de incomod, ireverențios - probabil din cauza asta stârnește Eugenides (ca și Roth) o anumită respingere (reținere) printre cititorii americani timorați de poliția gândirii.

—————

*Jeffrey Eugenides, Marele experiment, Polirom, 2018

O carte

 „O carte trebuie citită și apoi aruncată; e inutil să vorbești despre ea, s-o rezumi și să o comentezi. La ce bun să-i cântărești calitățile și defectele? Dacă e bună, o încorporezi substanței tale; dacă e rea, va fi fost cauza unei pierderi de timp. Atâta și nimic mai mult. De ce să reflectezi la nesfârșit la ce ai citit?” (Cioran, Caiete)

Uitarea

 Uitarea nu necesită întreținere, uitarea, vorba lui danpuric: doar este. Autosuficientă. Un vid. Ranchiuna se cultivă prin vorbe grele și rele. Nimic concret. Ceva de genul - „uite și la ăștia”. Unde pronumele „ăștia” conține în el toată respingerea, intoleranța, hotărârea de a perpetua neînțelegerea.

Albia neînțelegerii trebuie periodic dragată, decolmatată, ca să i se redea adâncimea, să rămână adâncă, de netrecut. Există un standard al adâncimii care o face de nestrăbătut, nu permite aruncarea vreunui pod peste ea, prea mult material, mari costuri de construcție. Numai picioarele podului ăluia cât de înalte ar trebui să fie pentru a-l susține!

My Lynch

Și atâtea filme de (re)văzut.

Secvențe

 Copiii, alunecând ca stanșibran pe o picătură de apă.

Vecinul, motorând drujba în scopul lemnelor.

Păstrezi un om, renunți la vicii. Nu, viciile-s vitale! Sunt sarea și piperul. Viciile sunt și ele „oameni”. Mai oameni decât cei ce (se) așteaptă să le abandonăm.

Norii - o peliculă cenușie, întinsă uniform pe tot cuprinsul cerului. Nu contururi, nu protuberanțe cumuloide. O pânză groasă, ecliptică, de nori gri. Ferestre închise.